)
Articol de Narcis Drejan - Publicat luni, 12 mai 2025 11:05 / Actualizat luni, 12 mai 2025 11:08
Gino Iorgulescu a vorbit. Nu în fața unei instanțe, nu în fața unei comisii de etică, ci într-un interviu super rar, acordat lui Ovidiu Ioanițoaia.
Când am citit ce a spus Gino, sincer, am reținut o frază care ar trebui să declanșeze un cutremur moral: „Necazul în care ne-a băgat Mario costă imens. Medicii, avocații, clinicile, tratamentele etc, a trebuit să vând urgent 5 trattorii, toate sub prețul pieței”.
E un amestec de confesiune și justificare, dar și o dovadă clară că în România, dacă ai bani și conexiuni, poți încerca să „cumperi” salvarea, chiar și într-un caz cu victime și circumstanțe extrem de grave, cum a fost cel al lui Mario Iorgulescu. Declarația nu doar că nu e empatică față de familia victimei, ci pare să ridice, involuntar, un steag roșu despre cum funcționează mecanismele de influență la nivel înalt.
Evident, Gino Iorgulescu pune accent pe sacrificiile materiale, nu pe regretul moral. În esență, spune: „Am plătit scump, deci lăsați-ne în pace!”. Dar adevărata întrebare rămâne: cât de adânc e sistemul care a permis ca Mario să scape de închisoare până acum?
Într-o țară normală, asemenea enunțuri se înregistrează, se transcriu, se anchetează. La noi, ele se consumă mediatic, apoi dispar în zgomotul de fond al resemnării naționale. În fond, ce e atât de nou? Că banul cumpără clemență? Că influența poate ocoli justiția? Că așa zisele elite par a trăi într-un regim moral separat, în care remușcarea se exprimă în termeni contabili, nu etici?
Gino Iorgulescu nu este un simplu tată disperat. Este președintele unei instituții publice — Liga Profesionistă de Fotbal — și beneficiar al unui salariu de 33.000 de euro pe lună, din banii generați de un sport în agonie. În tot acest timp, fiul său, Mario, condamnat pentru uciderea unui om într-un accident comis sub influența drogurilor și a alcoolului, se află de ani de zile „în tratament” în clinici private din Italia, ca într-un soi de exil terapeutic de lux.
Corupția costă enorm
Ce ne spune, de fapt, această confesiune? Că o tragedie umană poate deveni un „necaz” contabil, rezolvabil prin vânzarea rapidă a unor afaceri. Că mecanismele justiției pot fi temperate, înduplecate, poate chiar eludate, dacă prețul e suficient de mare. Că băieții deștepți din fotbal nu doar că nu își pierd funcțiile în fața unei asemenea situații — ele prosperă.
Există o decență a tăcerii. Gino Iorgulescu a ratat-o. A ales, în schimb, să deplângă pierderile financiare, nu destinul frânt al unei familii care a pierdut un fiu. Să vorbească despre trattorii, nu despre justiție. Să se așeze, involuntar, într-un registru aproape grotesc, în care drama devine tranzacție, iar responsabilitatea — un cost asumat, dar nu și regretat.
Întrebarea care rămâne e simplă: cum se face că, în ciuda tuturor acestor lucruri, nimeni din lumea fotbalului nu întreabă nimic? Cluburile tac. La Ligă e o liniște de mormânt, dacă treci pe acolo ai impresia că se țin momente de reculegere îndelungate, dar nu știm în memoria cui. Toată lumea e într-o tăcere profundă. Și, mai ales, tac cei care ar trebui să vegheze la sănătatea morală a instituțiilor.
Dar poate că tăcerea e și ea o formă de răspuns. Poate că, în România, nu există scandaluri — ci doar episoade de normalitate abisală, în care corupția nu mai e un accident, ci un mediu de viață.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
